Religie şi "antireligie"

Ok, în ultima vreme foarte multă lume dezbate problema "credinţei şi ateismului". Observ de asemenea un interes din ce în ce mai mare din partea multora referitor la acest subiect. Nu am de gând, însă, să "dau" o lecţie de religie, ci de starea umană.
Foarte multă lume este indignată şi chiar devine irascibilă când vine vorba de "religie". Dar oare chiar religia să fie de vină pentru "toate relele lumii"? Foarte multă lume confundă religia cu instituţia bisericească. Aşa cum mai încercam să explic zilele trecute cuiva, am să mă exprim şi aici pentru cine va avea plăcerea să citească.

Religia nu este tot una cu oamenii care o predau, cu oamenii care o "slujesc" şi aşa mai departe. Religia este o convingere personală referitoare la o entitate ce nu poate fi atinsă, nu poate fi mirosită, nu poate fi văzută ci poate fi doar simţită la un nivel pe care nici un ATEU sau CREDINCIOS nu o mai conştientizează în ziua de azi. Mulţi dintre cei declaraţi atei insistă asupra faptul că ei nu vor să se certe, să se lupte cu oamenii religioşi, ci doar să se apere de cei din urmă. Aceiaşi atei se consideră la un nivel intelectual mult mai ridicat decât ceilalţi religioşi. Ei consideră că au descoperit adevărul suprem. Ei consideră că sunt mai sus decât ceilalţi prin simplul fapt că ei au înţeles ştiinţific cum stau lucrurile cu universul, cu evoluţia, cu planetele, etc, dar nu realizează că ştiinţific încă nu s-a răspuns la foarte multe întrebări prin care s-ar putea confirma sau infirma existenţa divinităţii. S-au ridicat mulţi "filosofi de după Nietzsche", dar nici unul nu realizează că în acest moment formând un grup vor ajunge la acelaşi lucru ca şi religioşii: un război anti-sfânt, o anti-cruciadă şi aşa mai departe, căci nu denumirea contează.
Atâta vreme cât nici una din părţi nu vede cu adevărat unde este problema dintre cele două părţi omenirea va suferi un nou eşec din punct de vedere al condiţiei umane.
Dragilor, fie că sunteţi credincioşi, fie că nu sunteţi credincioşi, de unde ştiţi voi care este adevărul? A fost cineva şi a dat mâna cu Dumnezeu? A ajuns cineva la capătul universului şi are toate răspunsurile la orice fel de întrebare? Dacă da, atunci să ridice mâna fiecare care a ajuns la una din cele 2 variante şi să îmi spună şi mie fiecare ce a simţit în momentul aflării adevărului suprem.
Ei da, asta este de fapt problema. CE SIMŢIŢI, dragii mei? Dacă simţiţi, cum explicaţi ştiinţific ceea ce simţiţi şi cum explicaţi religios acelaşi lucru?
Nu contest faptul că Biblia nu trebuie interpretată în modul în care preoţii o "propovăduiesc", dar omul în starea lui de evoluţie continuă la vremea lui Moise, nu ar fi priceput niciodată ce sunt erele geologice, ce este evoluţia de la protozoare şi aşa mai departe. Comparaţi omul din timpul lui Moise cu înţelegerea unui copil de 2 ani care abia învaţă să vorbească. Pe vremea lui Moise, omul era încă infantil în gândire şi o cădere de frunză putea fi provocată de o divinitate prin intermediul alteia (Zeul Toamnă a trimis pe Zeul Vânt să rupă frunza şi să o aşeze cu grijă pe pământ). E firesc ca într-o perioadă în care omul vedea zei din norii de deasupra capului şi în fiecare animal malformat sau fenomen natural ce nu şi-l puteau explica atunci şi aşa mai departe să înceapă să simtă nevoia de a convinge şi pe alţii de încrederea lui într-o nălucă. Nimeni nu putea explica Sodoma şi Gomora cu ce s-a întâmplat la catastrofele de atunci, în timp ce acum putem să ne explicăm ştiinţific: foc din cer poate fi un meteorit. Ce ştiau oamenii de rând atunci despre aşa ceva? Nimic. Biblia poate fi explicată acum prin ştiinţă, dar tocmai pentru că poate fi explicată demonstrează validitatea ei. Din punct de vedere istoric Biblia este prima scriere istorică de la începutul omenirii. Să vă dau acum un exemplu din istoria recentă: Cine ştie ce a fost în 1989? Oficial a fost revoluţie. Neoficial foarte puţini au curajul să vorbească prin locuri ferite despre ce a fost atunci cu adevărat. A fost o lovitură de stat cu acoperire prin atâţia oameni care şi-au dat viaţa orbeşte pentru un ideal. Românul de rând a murit pe stradă căutând "conceptul de libertate", iar fostul prim ministru al răposatului ocupa printr-un spectacol regizat prin televizor, "tronul democratic al statului". Corespunde oare acest lucru cu ceea ce scrie în cărţile de istorie? Nu. Nu corespunde. Istoricii au o vorbă: Istoria a fost scrisă de învingători. Pierzătorii au murit cu tot cu adevărul, iar ceea ce învăţăm la orele de istorie sunt 90% minciuni sfruntate. Cu toate astea nu există anti istorici aşa cum există antireligioşi deşi se leagă între ele foarte strâns.
Religia însă, a reuşit, în concept, în mintea multor oameni, să ofere ceea ce ştiinţa încă nu poate oferi: starea de a simţi, starea spirituală, starea ce nici un impuls electric din corpul uman nu este provocată de un stimul extern: sentimentul. Sentimentul este ceea ce religia ar trebui să explice într-o manieră civilizată şi frumos îmbrăcată cu metafore literare şi cu fabule "miraculoase" pentru a ne ajuta să tindem spre o evoluţie spirituală de linişte, de pace, de împăcare cu natura, cu ceea ce este natura şi cu ceea ce este în ea.Oamenii de ştiinţă nu inventează natura, ci doar o descoperă. Natura există de la BigBang şi chiar de dinaintea lui. Iar din natură facem parte şi noi, oamenii.